ziua a 13-a

Incredibil, dar am ajuns acasă. Gata, expediţia propriu-zisă s-a sfârşit. E greu de crezut, de acceptat, dar nu putem schimba realitatea. Dar înainte să devenim nostalgici vă suntem datori cu relatarea evenimentelor de astăzi. Să le luăm pe rând...
 

Deci, ieri noapte am dormit sub cerul înstelat, asta o ştiţi deja. Dar n-aţi aflat despre atacul binevoitor ai prietenilor noştri care s-au gândit că ne-ar prinde bine o ploaie cu mere în toiul nopţii. Aşadar, nişte indigeni au lansat ,,bombe” cu mere asupra noastră. Din fericire nimeni n-a fost rănit. Feri, vizibil deranjat de atacul neprevăzut, i-a invitat pe atacanţi la o discuţie, dar aceştia au ales fuga. Peste o oră au revenit cu un nou atac de mere, dar de data aceasta s-au mobilizat băieţii noştri şi doar văzându-i s-au speriat şi au luat-o la goană, lăsându-ne să dormim liniştiţi. 

Dimineaţa, cumva, ne-am trezit devreme, şi încă o dată  în atmosfera expediţiei am servit micul dejun împreună. Apoi am împachetat şi am ţinut obişnuita şedinţă de dimineaţă. De fapt nu era tipul de şedinţă cu care ne-am obişnuit de-a lungul expediţiei, aceasta a durat mai mult şi s-a dovedit a fi unică. Zsolt a început relatarea evenimentelor din fiecare zi a expediţiei, iar noi am adăugat câte un cuvânt, câte o stare de spirit, o amintire, un moment haios. 

A fost extrem de plăcut să retrăim întreaga expediţie, aşa cum ni s-a întipărit în inimile noastre. E greu de exprimat prin cuvinte emoţiile şi stările trăite, dar cert e că în fiecare dintre noi a schimbat ceva expediţia, ne-am întors alţii.

Condiţiile grele pe care le-am experimentat, reuşitele, coeziunea şi conlucrarea grupului, performanţele obţinute, mâncarea delicioasă, atmosfera din jurul focului de tabără, încrederea, rezolvarea greutăţilor – toate şi-au pus amprenta asupra noastră. Cert e că am învăţat foarte multe.

Să nu devenim deprimaţi, deoarece mai avem un traseu lung de parcurs. Ne-am stropit cu apă şi am încălecat pe biciclete. Traficul a fost infernal, dar am răzbit cumva cu şoferii disciplinaţi sau mai puţin disciplinaţi. Am ajuns repede la Aiud. Recompensa a fost câte un hot-dog. Din păcate am parcat într-un loc nepotrivit, iar poliţiştii locali au încercat să ne amendeze. După multă muncă de convingere am scăpat cu un avertisment, ar fi fost culmea să primim amendă tocmai în ultima zi a expediţiei. Ne-au urat drum bun şi ne-au lăsat să ne vedem de drumul nostru.

La câţiva kilometri după Aiud, din cauza traficului excesiv şi al drumului îngust, am ales siguranţa şi i-am poftit pe ciclişti în maşini sau, după noroc,  în remorcă (ştim că este ilegal, dar era chef de chef). Toţi am ajuns cu bine la Turda, unde ne-am posomorât un pic din cauza veştii ,,la Cluj plouă”. Am decis „să scurtăm” un pic traseul şi ne-am dus cu maşinile până pe Feleac. Mulţumiri părinţilor lui Zalan că au transportat câţiva dintre ciclişti. Pe Feleac am încălecat din nou pe biciclete şi am lansat intrarea în Cluj-Napoca.

  

De aici încolo ne-a revenit voia bună, păi, am scăpat de urcuşuri şi de ploaie. Apropiindu-ne de şcoală ne-a cuprins fericirea. Părinţii şi cunoscuţii noştri ne aşteptau la colţul străzii şi în curtea şcolii. Intrarea în curtea şcolii am făcut-o sub privirile admirative şi aplauzele acestora. Iar priveliştea care ne aştepta...n-am întâlnit aşa ceva în istoria expediţiei. Pe de o parte ne-am bucurat de atâta lume care  a venit în întâmpinarea noastră, pe de altă parte bunătăţile pe care le-au pregătit...a meritat să pedalăm 800 de km. Mulţumim tuturor pentru această primire călduroasă. Ne bucurăm că ne-aţi aşteptat cu sufletul la gură chiar dacă noi am arătat în ultimul hal. 

După îmbrăţişări şi săruturi a urmat decernarea diplomelor. Neapărat trebuie să menţionăm că design-ul diplomelor se datorează talentului lui Feri. Pentru prima oară în istoria expediţiei decernarea diplomelor a avut loc în curtea şcolii, în faţa părinţilor. Diplomele erau personalizate cu câte un text potrivit, mai serios sau mai haios,  şi cu un motto care conţinea spusele cele mai memorabile ale fiecărui participant. Împărţirea diplomelor a constituit demnul final oficial al acestei expediţii. 

Şi de ce-l putem numi un final oficial? De aceea, stimaţi cititori fideli, dragi ciclişti –care în momentul de faţă vă bucuraţi de căldura căminului vostru-pentru că doar în mod oficial s-a încheiat expediţia. Sunt convinsă că tot ce-am trăit şi experimentat împreună de-a lungul celor două săptămâni nu se poate încheia de pe o zi pe alta. Aşadar, să nu vă miraţi dacă patul nu vi se va părea atât de confortabil precum cortul, sau dacă preferaţi să staţi pe jos în loc de a sta pe scaun. Nu vă speriaţi acestea sunt doar câteva dintre efectele adverse ale expediţiei.

Dragi părinţi, vă rugăm să mai suportaţi o perioadă faptul că odraslele dumneavoastră nu vor să facă duş în fiecare seară, dacă vor dori neapărat să spele şi să cureţe cartofi, sau dacă nu vorbesc despre altceva decât biciclete şi jocul de-a mafioţii. Degeaba, ni s-a întipărit până în mâduva oaselor acest stil de viaţă. Vom avea nevoie de ceva timp să revenim la normalitate...

Având în vedere toate acestea putem afirma cu certitudine că doar cele două săptămâni de expediţie s-au încheiat, pentru că ceea ce am trăit pulsează viu în noi. Şi va mai pulsa de acum încolo...

Mulţumim tuturor participanţilor, împreună am reuşit să obţinem performanţe deosebite. Mulţumiri celor care ne-a sprijinit fie cu alimente, fie cu urări de bine, fie cu o rugăciune. Credeţi-ne pe cuvânt, singuri n-am fi reuşit!

Acum ne retragem pentru un timp, să digerăm întâmplările trăite, dar deja am început să visăm, să planificăm...Ce va rezulta nu ştim, dar e cert că visele şi planurile noastre se vor finaliza într-un fel sau altul...Aşadar, priviţi imaginile, admiraţi-le şi vă promitem că vom reveni...